Copilul își face tema cu inteligența artificială. E bine sau e rău?

De vreo doi ani, la fiecare ședință de pregătire se întâmplă același lucru. Un elev rezolvă impecabil o problemă grea din temă, cu o scriere ordonată, cu toți pașii la locul lor. Îl întreb de ce a împărțit acolo la doi. Se uită la caiet, apoi la mine, și tace.

Nu e o poveste despre copii leneși. E o poveste despre un instrument nou care a intrat în casele noastre înainte să apucăm să învățăm ce să facem cu el.

Ce se întâmplă, de fapt, când AI-ul rezolvă tema

Un model de inteligență artificială modern rezolvă o problemă de gimnaziu în câteva secunde. Copilul fotografiază enunțul, primește rezolvarea completă, o copiază în caiet și trece mai departe. Tema e gata. Seara e liberă. Toată lumea e mulțumită.

Problema apare peste trei săptămâni, la primul test. Sau, mai grav, în iunie, la Evaluarea Națională, unde nu are telefon pe bancă.

Pentru că în cele câteva secunde în care AI-ul a scris rezolvarea, în capul copilului nu s-a întâmplat nimic. Nu a căutat, nu a încercat o cale greșită, nu s-a blocat, nu a revenit. Iar matematica se învață exact din momentele acelea, nu din rezultatul scris frumos la final.

Vestea bună: se poate remedia

Aici vreau să liniștesc părinții care se recunosc în rândurile de mai sus. Nimic din toate acestea nu este definitiv. Un copil care a copiat tema două luni nu a pierdut matematica — a pierdut antrenamentul. Iar antrenamentul se recuperează.

Se recuperează cu probleme lucrate de mână, pe hârtie, fără ecran pe masă. Cu răbdarea de a-l lăsa blocat cinci minute, fără să sărim noi cu răspunsul. Cu cerința simplă de a explica cu voce tare ce a scris în caiet. Și, mai ales, cu un instrument care îl pune să gândească, în loc să gândească în locul lui.

Din experiența mea, un elev care se întoarce la lucrul serios își revine mai repede decât se așteaptă aproape toți părinții. Cu condiția să nu amânăm discuția până în primăvara clasei a VIII-a.

Nu instrumentul e vinovat

Aici aș vrea să fiu clar, pentru că discuția o ia des într-o direcție care nu ajută pe nimeni: nu inteligența artificială e problema. Nici nu are rost să ne facem că putem ține copiii departe de ea. Vor folosi AI toată viața, la facultate și la serviciu. Ar fi absurd să îi pregătim pentru o lume care nu mai există.

Problema e cum răspunde AI-ul.

Un AI obișnuit este construit să fie util cât mai repede. Îl întrebi ceva, îți dă răspunsul. Asta e exact ce vrei când cauți o rețetă sau redactezi un email. Și e exact ce nu vrei când în fața ecranului stă un copil de clasa a VIII-a cu o problemă de geometrie.

Un profesor bun nu face niciodată asta. Când un elev se blochează, profesorul nu îi dictează rezolvarea. Îl întreabă: ce ți se dă?, ce ai încercat până acum?, ce crezi că am putea construi aici? Îi dă un indiciu, apoi tace și îl lasă să gândească. Metoda are peste două mii de ani și un nume: metoda socratică. Funcționează pentru că elevul nu primește soluția, ci o construiește — iar ceea ce construiește singur îi rămâne.

Ce ar trebui să facă un AI pentru un copil care învață

Din experiența mea la clasă, un asistent bun pentru un elev ar trebui să respecte patru reguli:

1. Să întrebe înainte să răspundă. Prima reacție nu e soluția, ci „ce ai încercat?". De multe ori copilul e mai aproape decât crede și are nevoie doar de o confirmare.
2. Să dea indicii, nu rezolvări. Un pas, apoi așteaptă. Dacă elevul îl face, îi dă următorul. Dacă se împotmolește, reformulează.
3. Să corecteze ce a lucrat copilul. Nu „e greșit", ci unde s-a încurcat și de ce pasul acela nu ține. Un copil care nu află unde a greșit va greși la fel și data viitoare.
4. Să lase ultimul pas elevului. Finalul îl scrie copilul. Întotdeauna.

Un asistent construit așa este mai lent decât unul care dă răspunsul din prima. E lent intenționat. Exact ca un profesor.

Gigel

Pentru elevii de la Math Academy am construit un asistent care funcționează după regulile de mai sus. L-am numit Gigel și l-am instruit personal, folosind felul în care lucrez eu cu elevii la clasă.

Copilul îi trimite problema — scrisă sau printr-o fotografie din caiet ori din culegere. Gigel îl întreabă ce a încercat, îi verifică ce a lucrat până atunci, îi arată unde s-a încurcat și îl conduce mai departe, prin întrebări și indicii, până când elevul ajunge singur la soluție.

Motivul pentru care l-am făcut e foarte practic. La pregătire nu apucăm niciodată să discutăm fiecare problemă din temă. Rămân mereu câteva — de obicei chiar cele grele. Până acum, copilul le lăsa nerezolvate sau le copia de undeva. Acum le poate lucra acasă, ghidat, iar la oră avem timp să discutăm alte metode de rezolvare sau să atacăm probleme noi.

Lucrul individual rămâne partea cea mai importantă din pregătirea la matematică. Ideea nu e să îl eliminăm, ci să nu îl mai lăsăm să se facă nesupravegheat.

Ce puteți face dumneavoastră, ca părinte

Nu trebuie să știți matematică pentru asta. Trei întrebări sunt suficiente și puteți să le puneți în bucătărie, cât se face masa:

Copilul care ajunge la liceu știind să stea o jumătate de oră cu o problemă grea are un avantaj pe care nicio aplicație nu i-l poate da. Cel mult, poate să i-l ia.